Despre mine

Adrian Dan Pop

Adrian Dan Pop Mishca Bolovanul. Blog cacealma cu toate poveshtile si experientele mele. Poze funny si distractie nemarginita

Blogs Home » Edu » Dezvoltare personala » Blog Colegiul Economic Online

Blog Colegiul Economic Online

Colegiul Economic Online este un blog destinat elevilor, parintilor si profesorilor de la licee cu profil economic si firme de exercitiu din Romania. Sfaturi, pareri si discutii



Articole Blog

01. Vacanța, timpul descoperirii de sine - Jul 21, 2019 5:46:00 PM
Se apropie vacanța de vară. O lungă perioadă de relaxare. Am spus lungă? Nici vorbă. Vacanțele se dovedesc întotdeauna a fi mult prea scurte.

Unii dintre voi veți merge în concedii cu părinții. Prin țări străine, să vizitați castele și orașe istorice, sau în țară, la munte ori la mare. Restul timpului vi-l veți petrece pe-acasă. Prin mall-uri. Sau cu ochii în telefon.

Încercați, mai bine, să colecționați amintiri. Ele vă vor ține de cald mai târziu. Postările de pe Facebook sau Instagram nu rămân în memorie. Nici sucurile băute la mall. Concediile departe, da. Dar ele nu țin o veșnicie.

Dacă aș fi în locul vostru, la vârsta voastră, aș profita de timpul liber pentru a-mi descoperi pasiuni. Pentru a ma descoperi, cu alte cuvinte. Pentru a afla despre mine lucruri pe care încă nu le știu. Da, este foarte posibil acest lucru. Eu am aflat la aproape 40 de ani că am un talent în a pregăti dulciuri. Credeam că nu voi petrece niciodată în bucătărie un timp mai lung decât acela necesar pentru a-mi prepara un sandwich. Dar știam, încă din adolescență, că îmi place să citesc. Tot în adolescență m-am îndrăgostit de multe dintre trupele rock care îmi plac și acum. Și tot atunci am știut că îmi voi ocupa viața cu scrisul.

Pentru că adolescența este, prin definiție, vârsta descoperirii de sine. Este perioada în care învățăm să fim independenți. În care ni se conturează cel mai bine personalitatea. Și în care trebuie să ne hotărâm încotro ne vom îndrepta după ce vom fi absolvit liceul.

Este posibil ca, pe viitor, viața voastră să se dovedească a fi diferită față de cum v-o imaginați acum. Este posibil să fiți dezamăgiți de oamenii din jurul vostru. Este posibil să pierdeți prieteni și să câștigați alții. Este posibil ca, în diferite momente ale vieții, să vă simțiți singuri.

Dar ceea ce este important e ca singurătatea să nu te sperie. Să te împaci cu ea. Iar pentru asta e nevoie ca tu să fii propriul tău prieten. E nevoie ca tu să te fi descoperit deja. Să îți cunoști nevoile, să ai pasiuni care să te captiveze și care să te țină ocupat. Un om căruia îi place să citească nu se va plictisi niciodată, atâta timp cât va avea cărți la îndemână. Un om căruia îi place să scrie va ști mereu cum să își ocupe timpul. Dar, desigur, sunt atâtea și atâtea activități care vă pot deveni hobby-uri. Fie că este vorba despre un sport, despre dans, despre pictură sau modelaj, despre aeromodelism sau planorism, despre călătorii sau cățărări, despre gătit sau orice altceva.

Profitați de timpul liber și aflați-vă calea.
02. Hărțuirea stradală contravine legii - Jun 12, 2019 3:39:00 PM
De câte ori nu ne-am ales cu aluzii sau comentarii obscene atunci când ne plimbam pe stradă? E ceva atât de frecvent, încât ne-am obișnuit să nu mai băgăm în seamă astfel de bărbați. Există, însă, și situații peste care nu putem trece atât de ușor. Bărbați care ne urmăresc pe stradă, făcându-ne să ne fie teamă și să o luăm la fugă. Grupuri de băieți care ne agresează, inclusiv prin atingeri. Bărbați care, printre blocurile din cartiere, se exhibă în fața femeilor.

Acestea sunt mai mult decât niște situații neplăcute. Sunt fapte de hărțuire stradală,  reglementată prin Legea nr. 232/2018, care modifică Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Dacă hărţuirea sexuală era reglementată în codul penal, cu definiri destul de restrictive şi aplicabile doar în cadrul relaţiilor de muncă, hărţuirii stradale îi lipsea un cadru legislativ. Art. 37, alin. 1, din noua lege are următorul cuprins: „Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă contravenţională de la 3.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune”, orice comportament de hărţuire, hărţuire sexuală sau hărţuire psihologică.

De cele mai multe ori, când suntem agresate pe stradă, preferăm să trecem cu vederea. Să nu răspundem, pentru a nu-l întărâta și mai tare pe agresor. Pentru a nu-l determina să treacă la violența fizică. Dar există și astfel de cazuri. Violența fizică nu poate fi justificată prin nimic. Nici măcar prin îmbrăcămintea victimei. O femeie, la fel ca un bărbat, are dreptul să se îmbrace cum îi place. Asta nu înseamnă că dorește să fie agresată sau violată. „Am fost provocat” nu este o scuză.

Ceea ce este trist la noi, în România, este că de multe ori victimele nu sunt ajutate. Dacă, mergând prin oraș, vedem că lângă noi este agresată o fată sau o femeie, preferăm să ne prefacem că nu vedem. Nu intervenim, de frică să nu devenim noi înșine victime, sau pentru că, de fapt, suntem de acord cu agresorul. Căci, dacă victima se întâmplă să poarte o fustă mini sau un decolteu adânc, îi atribuim ei toată vina. Asta, pentru că încă facem parte dintr-o societate patriarhală. Drepturile femeilor sunt, de multe ori, niște mofturi pentru noi. Sau niște exagerări. Și o astfel de mentalitate au nu doar bărbații, ci, de multe ori, chiar femeile.
03. Diriginte și elev. Dar, în primul rând, oameni - Jun 1, 2019 3:58:00 PM
Am avut întotdeauna talent la scris. Nu o spun eu, au spus-o alții. Dar n-am fost deloc o adolescentă cuminte. Ci un soi de „brânză bună în burduf de câine”.

În primele două clase de liceu, am fost elevă la Șincai. Dirigintă ne era profesoara de română. O femeie foarte inteligentă, dar caustică. După o lucrare pe tema Zburătorului, a început să aprecieze felul în care scriam. O vreme ne-am apropiat. Mergeam cu plăcere la orele de română și nu copiam din principiu la lucrările de control și la tezele de la română. Îmi plăcea materia și învățam cu drag.
Apoi am început să fac prostii. Să lipsesc de la școală, să beau și să fumez. Diriginta și directorul au intrat în alertă. Au ajuns la concluzia că eu sunt „elementul” care face clasa de rușine. Care o trage în jos. Care strică prestigiul liceului. Și au hotărât să scape de mine.

Am fost sfătuită să mă mut la un alt liceu. Nu am avut de ales, de fapt. Am mers la Eminescu. Într-o clasă mult mai slabă și diferită din toate punctele de vedere. Dirigintă îmi era tot profesoara de română. O femeie care m-a îndrăgit din prima clipă. Care a încercat să îmi înțeleagă problemele, și nu să mă judece. Să mă ajute.

Cu prima dirigintă am rupt imediat orice legătură. Cu a doua vorbesc și în ziua de azi, la peste 20 de ani de la absolvirea liceului. Între timp am scris cărți, iar diriginta de la Eminescu a venit la toate lansările mele de carte. A vorbit în public despre mine cu cele mai frumoase cuvinte.

Până la urmă, profesorii sunt oameni. Elevii sunt oameni. Dincolo de legătura profesor-elev, există legăturile de la suflet la suflet. Iar un profesor lipsit de empatie, oricât de inteligent și de talentat ar fi, nu va rămâne o pată luminoasă în amintirea elevului devenit adult.

Dincolo de rolurile noastre în societate, dincolo de etichetele pe care ni le lipim pe frunte sau pe care ni le lipesc alții, este foarte important să nu ne pierdem sâmburele acela de empatie din suflet. Un profesor nu trebuie să își privească elevii cu sentimentul că are putere asupra lor. Trebuie să îi vadă ca oameni în formare și să îi ajute să se dezvolte frumos. Și să nu uite că rănile din adolescență nu se uită niciodată. Dar nici binele făcut atunci.
04. Pe când ore de educație financiară în școli? - Jun 1, 2019 3:48:00 PM
Am regrete legate de perioada când am fost elevă. Desigur, nu am fost cea mai bună elevă din clasa mea, dar nici cea mai slabă. Am avut în general note bune, dar nu am fost o așa-zisă tocilară. În general, învățam la materiile care îmi plăceau, iar la celelalte „băgam burtologie”, cum se spune. Adică mă descurcam.

Regret că în școală nu am deprins cunoștințe de educație financiară. Nu m-a învățat nimeni cum ar fi cel mai bine să economisesc bani, cum aș putea alege cel mai avantajos credit sau cum funcționează bursa. Simt lipsa acestor cunoștințe de bază în fiecare zi. Dacă la un moment dat mi-ar trece prin minte să îmi deschid o afacere, nu aș ști de unde să încep. Nu știu cum arată un plan de afaceri sau o evidență contabilă. În general și ca să nu o mai lungesc, nu am cunoștințe financiare de niciun fel.
În școală am avut un an o materie care se numea Economie, dar care nu m-a atras deloc, pentru că textele lecțiilor erau cât se poate de anoste. Mi se părea că nu sunt deloc adaptate vârstei noastre. Se vorbea mai mult despre macroeconomie și mai puțin despre problemele cu care cetățeanul obișnuit se confruntă în viața de zi cu zi.

Am citit de curând că nici în ziua de azi nu se face educație financiară în școala românească. Încă o lacună, așadar, pe lângă cele multe pe care le are învățământul preuniversitar românesc. Eu sunt de părere că școala ar trebui să pregătească tinerii pentru viață. Tinerii din toate sferele sociale, mai deștepți sau mai puțin înzestrați, mai silitori sau mai puțin silitori, mai săraci și mai bogați, mai grași sau mai slabi. Toți cetățenii acestei țări ar trebui să aibă minime cunoștințe financiare, pentru a ști cum să își gestioneze veniturile, cum să își coordoneze viața.

Da, și îmi mai pare rău de un lucru: că nu am cunoștințe juridice. Minime. Pe care le-aș fi putut deprinde tot de la școală, dacă realitățile școlii din vremea mea erau diferite. Nu sunt diferite nici azi, cu mici excepții (cursurile de educație juridică inițiate de judecătorul Cristi Danileț, care se predau în câteva școli din țară).

Desigur, niciodată nu e prea târziu să înveți. Iar în ziua de azi accesul la informație e mai facil ca niciodată. Așa că nu disper. Doar mă gândesc că nu ar fi rău să începem să ne gândim cu adevărat la tinerii de azi și la viitorul lor. Și să facem ceva pentru ei, ceva gândit pe termen lung.


05. Pasiune, muncă, profesie - May 1, 2019 9:18:00 AM
Tristețea face parte din viață, scria o prietenă pe Facebook. Da, și plictiseala face parte din viață. Și rutina. Și sila. Și sentimentul acela pe care îl ai când te trezești cu greu dimineața și te apucă greața când te gândești că te așteaptă o zi de muncă. Toate fac parte din viață. Importantă e proporția dintre sentimentele noastre pozitive și cele negative. Și ea depinde, în parte, de noi înșine.

E foarte greu să trăiești dacă nu îți place ceea ce faci. Dacă nu îți găsești  o meserie care să îți placă și căreia să fii dispus să îi aloci multă energie. Dacă ai reușit asta, e minunat. Nu înseamnă că nu vor mai fi dimineți în care nu vei avea chef să te scoli din pat și să te îndrepți spre serviciu. Dar ele vor fi mult mai rare. Și sila va trece de îndată ce te vei apuca de muncă, fiindcă ea îți va face plăcere.

Dar pentru a-ți găsi o meserie potrivită, trebuie mai întâi să te cunoști. Asta ar trebui să facă școala: să îi ajute pe tineri să se cunoască, să își descopere noi pasiuni și talente. Din păcate, în sistemul nostru de învățământ mai greu se întâmplă asta. În ultimii ani, părinții, cei cu posibilități materiale mai ales, încearcă să le ofere copiilor posibilitatea de a face cât mai multe activități în afara școlii: dans, balet, pian, pictură, diverse sporturi. Asta e bine și nu e bine, în funcție de cât timp liber le rămâne copiilor (pentru că și ei au nevoie de timp liber, de timp pentru joacă), de cât de obositoare sunt aceste activități, care se adaugă efortului depus la școală și de câtă plăcere îi face copilului să le practice (dacă vezi că nu îi place să danseze, nu îl vei chinui ani de zile ducându-l la cursuri de dans, ci îi vei alege o altă activitate, în funcție de preferințele lui).

Este important să vă găsiți o pasiune. Sau, mai bine, mai multe. Ceva ce să faceți cu plăcere. Pasul al doilea va fi să vă gândiți în ce profesie va putea fi integrată această pasiune. Pentru că, la un moment dat, va trebui să vă câștigați pâinea. Și nu e adevărat că trebuie neapărat să vă găsiți o meserie bănoasă. Banii sunt importanți, ei îți asigură confortul vieții, dar e un calvar să faci, timp de opt ore, cinci zile pe săptămână, ceva ce nu îți place. Vei ajunge să îți urăști jobul și să te urăști pe tine însuți. Vei fi nefericit.
06. Să învățăm să ne iubim pe noi înșine - Apr 7, 2019 1:42:00 PM
Cu toții avem eșecuri în viață. Chiar și oamenii de succes pe care îi admirăm și care ne motivează au avut, la rândul lor, eșecuri. Important este însă cum le gestionăm. Unii își tratează eșecurile ca pe niște lecții de viață. „Am greșit, dar am învățat ceva din asta. Data viitoare voi ști mai bine cum să procedez”, își spun acești oameni. Alții suferă mai mult și trag concluzii defavorabile lor: „nu sunt în stare de nimic”, „sunt un ratat”. Acești din urmă oameni vor renunța să mai încerce și vor deveni neîncrezători în puterile proprii, vor deveni mai temători și mai fragili. Ceea ce determină aceste diferențe de percepție sunt factorul genetic, dar mai ales educația, felul în care am fost crescuți și, nu în ultimul rând, societatea.

Uneori, te uiți în oglindă și spui: „Ce urâtă sunt!”. Alteori, îți dai seama că ai greșit un exercițiu la matematică și spui: „Sunt un prost.” Dar dacă un prieten al tău ar fi făcut aceeași greșeală, tu în niciun caz nu te-ai fi gândit că el e prost. Ți-ai fi spus doar: „A greșit, nu a fost suficient de atent. Se mai întâmplă.” De fapt, atunci când ne biciuim în propria noastră minte cu afirmații dure, sau chiar când le spunem cu voce tare, dorim ca cei de lângă noi să ne convingă că ele sunt false. Că, de fapt, suntem frumoși, că suntem inteligenți și că merităm să fim apreciați. Dar de multe ori cei de lângă noi nu știu că noi avem o părere atât de proastă despre noi înșine sau, chiar dacă știu, nu se pricep să ne ajute. Uneori, însă, chiar și o îmbrățișare e suficientă.

Un astfel de comportament ne face dependenți. Ar trebui ca noi înșine să știm să ne gestionăm propriile angoase, în loc să ne așteptăm ca cei din jurul nostru să ne ajute mereu. Trebuie să ne putem privi în oglindă și să vedem că suntem frumoși. Să ne amintim câte fapte generoase am făcut în ultimul timp. Câți prieteni am ajutat cu o vorbă bună. Câte glume inteligente am făcut. Cât de frumos am scris un eseu la școală sau am prezentat o lecție în fața clasei. Trebuie să ne gândim mai mult la faptele noastre pozitive și să încetăm să ne amintim doar eșecurile. Nu suntem perfecți, dar nimeni nu este. Iar prietenii noștri ne văd altfel decât ne vedem noi, pentru că ei ne iubesc. Asta este esența: să învățăm să ne iubim noi înșine. Să ne descoperim cu toate calitățile noastre, nu doar cu defectele inerente.
07. Adolescenții de ieri - Mar 17, 2019 2:55:00 PM
Cred că îmbătrânesc. Bine, după standardele adolescenților ar fi trebuit să mă pensionez de mult, eventual să stau închisă în casă și să aștept să mă ia doamna cu coasa. De vreme ce am împlinit 40 de ani, e clar că nu mai am mult de trăit.

Ideea e că îmi amintesc tot mai mult despre adolescența mea. Dar poate că e din cauză că mai nou ascult un pst de radio unde se difuzează muzică de acum 20-25 de ani. Muzica pe care o urmăream în adolescență la MTV, la scurtă vreme după ce ai mei cumpăraseră primul televizor color.

Când eram în clasa a V-a, unii doar puțin mai în vârstă decât mine au murit împușcați la revoluție. În anii ‘90, urmele comunismului erau adânci în România, dar apăreau și primele semne de liberalizare. Atunci s-au deschis primele firme unde puteai să mergi să îți înregistrezi casete. Prima mea casetă cu muzică era cu o selecție de piese pe care nu eu le alesesem – nu cunoșteam altă muzică străină în afară de Al Bano și Romina Power – și care conținea, printre altele, piesa trupei Europe, „Carrie”.

Melodia aceasta am auzit-o acum la radio, și a fost ca un ciocan în cap. Am ascultat caseta aceea, prima mea casetă, de sute de ori. O știam pe de rost. Aveam un casetofon cu leduri, care mă fascina. Noaptea ascultam muzică în pat și beculețele colorate diferit se aprindeau aleatoriu, ca într-o feerie. Banda casetei se prindea uneori în casetofon și trebuia derulată cu un creion. În timp, am învățat să reparăm benzile rupte, cu bandă scotch.

Apoi a apărut televiziunea prin cablu. Și, odată cu ea, MTV-ul. MTV-ul a fost pentru noi, ca fenomen, cam ce e Facebook-ul azi pentru majoritatea oamenilor. Stăteam lipită de televizor, în vacanțe, de dimineața până seara. Mă uitam la videoclipuri și cântam cât mă țineau plămânii. Nu era vorba doar despre muzică, era vorba despre contactul cu Occidentul, cu moda de acolo, despre primele noțiuni despre dragoste și sex. MTV-ul era o școală. O școală mai interesantă decât școala la care mergeam cinci zile pe săptămână. Și de unde reflexele comuniste nu dispăruseră.

Internetul nu exista atunci. Ne uitam, însă, la Dallas, prima soap opera la care românii au avut acces. Un serial interminabil despre niște petroliști și fermieri din Texas, complicata familie Ewing, cu și mai complicata lor viață amoroasă. Apoi a apărut Sclava Isaura, prima telenovelă de pe la noi, care a rupt gura târgului. Se rupea cămașa, de plâns și tristețe, pe toate gospodinele. Dar atunci nu doar gospodinele se uitau la așa ceva, ci familii întregi, reunite în jurul singurului televizor din casă.

Pe urmă am mai evoluat și ne-am uitat cu religiozitate la Twin Peaks. Sâmbăta seara, frumoasa Laura Palmer și ciudată Doamnă cu butucul ne aduceau în fața televizoarelor, unde tremuram de emoție și frică. Părinții mei mă țineau de mână, dar nu aș fi ratat un episod pentru nimic în lume.

Nu sunt nostalgică. Sunt convinsă că adolescenții de azi își vor aminti cu aceeași emoție despre Facebook și Instagram peste vreo 20 de ani. Nu spun că „pe vremea mea” a fost mai bine decât acum. Nu cred asta. Sunt doar niște flashuri pe care am vrut să le împărtășesc cu cei care nu au prins acele vremuri. Și care, poate, sunt vremurile adolescenței părinților lor.
08. Răbdare! Mâine va fi mai bine - Feb 15, 2019 6:25:00 PM
Adolescența este una dintre cele mai dure perioade ale vieții. Sau poate bătrânețea este, dar atunci avem măcar avantajul experienței. Am apucat să învățăm cum să îndurăm loviturile. În adolescență, însă, suntem cruzi. Șocurile le resimțim la maximă intensitate.

Uneori, loviturile ne pot doborî. Mai ales dacă simțim că suntem singuri și neînțeleși. Mai ales dacă nu avem cu cine să comunicăm. Sau dacă nu avem pe cineva care să ne facă să ne dorim să comunicăm.

O notă proastă la un examen. Faptul că nu reușim să ne integrăm. Prieteni care ni se pare că nu ne sunt loiali. O iubire care ni se refuză. Toate sunt posibile motive de a ne simți răniți. De a suferi, de a cădea, într-un final, în depresie.

Dar sfârșitul lumii nu e aici. O vorbă înțeleaptă spune că, atunci când ți se pare că nu mai poți, încearcă să mai reziști puțin și vei vedea că poți îndura mai mult decât ți-ai închipuit. Oricât de mare este durerea, ea va trece la un moment dat. Poate că nu o vom uita, dar ea nu va mai fi acută.
Va rămâne ascunsă undeva, într-un colțișor al sufletului, și ne vom aduce aminte de ea doar uneori, în momente de mare tristețe sau de mare bucurie. Ei i se vor adăuga alte suferințe, alte dezamăgiri, alte sentimente negative. Timpul le aduce pe toate. Și le vindecă pe toate.

Nu va fi deloc ușor. Dar este important să știm că va fi mai puțin greu cu fiecare zi care trece. În fiecare zi ne vom simți cu un milimetru mai bine. Trebuie doar să ne aducem aminte mereu că, indiferent de greutățile care ne stau în cale, suntem ființe prețioase, care merităm să fim apreciate și iubite. Și să nu uităm să ne iubim noi înșine. Pentru că o notă proastă sau o umilință suferită în clasă nu înseamnă că suntem lipsiți de valoare. Fiecare dintre noi trece prin momente dificile, chiar dacă nu recunoaște asta în public. Iar cele mai zâmbitoare persoane, cele care par sigure pe ele, sunt de multe ori cele mai chinuite.

Așa că e momentul să ridicăm capul sus, să inspirăm adânc și să pornim mai departe cu pas hotărât. Colegii de școală nu vor fi întotdeauna lângă noi, iubirile vin și trec, relațiile se schimbă uimitor după finalizarea liceului, odată cu maturizarea noastră și cu schimbarea mediului. Trebuie doar să avem răbdare cu noi înșine și cu ceilalți.
09. Rezoluția și cititul - Jan 19, 2019 12:40:00 PM
Sunt curioasă câți dintre elevii de azi și-au propus, ca rezoluție pentru noul an, să citească mai mult. Eu mi-am propus asta, dar eu nu mai sunt elevă. Îmi amintesc, însă, din vremea liceului, romanul ascuns sub manualul de istorie sau geografie, din care citeam cu nesaț, curioasă să aflu finalul. Mereu mi se părea că nu am timp suficient pentru citit.

Nu prea mai am contact cu școala, dar știu că la orele de limbă și literatură română se studiază destul de vag scriitorii contemporani. Și totuși, v-aș îndemna să vă faceți curaj și să cumpărați (sau să împrumutați de la bibliotecă) cărți ale scriitorilor contemporani.

Dacă vreți să faceți alegeri corecte, este suficient să vă documentați puțin pe Internet, să vedeți cam cum este cotat fiecare nume în parte. Dar, pe de altă parte, fiind și foarte tineri, s-ar putea ca gusturile și așteptările voastre să nu coincidă cu cele ale criticii.
Totodată, specialiștii spun că, mai ales în perioada de formare, este bine să citim orice. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu citim numai literatură de calitate, ceea ce lecturăm va contribui într-un mod pozitiv la dezvoltarea noastră ca viitori adulți.

Așadar, liber la scrierile siropoase și la cele cu vampiri! Nu uitați, însă, că va veni un moment în care va trebui să treceți de acest stadiu și să începeți să citiți scrieri mai serioase. Momentul acela, totuși, îl veți alege voi.

De ce recomand scrierile contemporanilor? Pentru că e mult mai probabil să vă regăsiți în ele. Aceste cărți sunt scrise cu limbajul de azi, fără arhaisme supărătoare, tratează lumea de azi (nu neapărat, dar de obicei; regăsim și trecutul apropiat, cum ar fi cel din regimul comunist), pe care o cunoașteți, personajele au sensibilitatea și modul de a gândi al nostru, al celor care trăim acum.

Așadar, aceste cărți au mult mai multe șanse să vă placă, să vă emoționeze și să vă meargă la suflet. Rămâne la latitudinea voastră să alegeți un roman, o carte de proză scurtă, de teatru sau de poezie. Și nu, nu e cazul să fugiți de poezie, mai ales de poezia tânără, pentru că poeții de azi sunt de multe ori foarte cool.

Sunt mulți scriitori români contemporani care merită citiți. Literatura română arată bine azi. Desigur, mai sunt și scriitorii străini asupra scrierilor cărora vă puteți apleca. Nu vă dau niciun nume, pentru că aș risca să las foarte multe la o parte. Dar dacă intrați pe Google și căutați „scriitori contemporani”, veți avea un punct de plecare. Lecturi plăcute!
10. A fi elev inteligent - Jan 14, 2019 6:19:00 PM
Vacanța e gata și sentimentele elevilor sunt amestecate. Pe de o parte, e groaza de lecții și lucrări de control, pe de alta, e bucuria întâlnirii cu colegii. E tristețea că nu vor mai avea timp suficient pentru săniuș, dar și gândul că în curând mai urmează o vacanță.

Tocmai voiam să scriu că elevii se pot răzbuna pe profesorii care nu le plac, când mi-am dat seama că răzbunarea se va întoarce împotriva lor. E un fel de a da dreptate celor care spun că răzbunarea e arma prostului. Și nu mă refer aici la episoade dure, cu profesori umiliți sau chiar violentați, aceste lucruri sunt de neconceput, ci chiar la mijloace mult mai blânde, pe care elevii le folosesc de când lumea.

În vacanța dintre clasa a X-a și clasa a XI-a am învățat pe rupte la franceză. Urma să mă mut la un liceu nou, unde aveam să studiez franceza, din care nu știam o boabă, pentru că eu făcusem engleză și rusă. Liniștiți-vă, nu am vârsta pe care ar fi avut-o Stalin dacă nu ar fi murit, dar în clasa a V-a, când am intrat în gimnaziu și am început să învăț prima limbă străină, am mai prins câteva luni de comunism, așa că ni s-a spus că cine dorește să se înscrie în clasa cea mai bună este condiționat de acceptarea limbii ruse ca limbă străină.

Revenind, în vacanța dintre a X-a și a XI-a am studiat franceza în particular (manual mi-a fost „Micul Prinț” - un deliciu!), încercând să recuperez anii pierduți. Am dat un examen și din toamnă m-am alăturat noilor mei colegi. Acolo am dat peste o profesoară care ne trata, nu exagerez, cu scârbă.

Mult mai târziu am aflat că ea, de fapt, își greșise drumul în viață, că pentru ea era un calvar să predea, și de aceea era tot timpul întoarsă pe dos când venea la ore. În loc să își schimbe meseria, să își aleagă o carieră pe placul ei, a preferat să chinuie sute de elevi. Iar noi, pentru că nu o puteam suporta, ne răzbunam fugind de la ore. Nu o dată, de două ori, ci sistematic. Așa se face că, până la finalul clasei a XII-a, am uitat foarte mult din franceza învățată, iar până după facultate nu mai știam nimic. Anul trecut am găsit niște voluntari francezi și am reluat învățarea limbii, fără să pot să uit cât de prostește m-am purtat în liceu, aruncând pe apa sâmbetei propriile mele eforturi și banii părinților.

O limbă străină, în societatea globalizată de azi, este indispensabilă oricărui cetățean. Ne place să călătorim, ne place să citim presă sau cărți străine, să ne uităm la filme sau să ascultăm versurile unor melodii străine. Nimic din toate astea nu este posibil dacă nu stăpânim măcar o limbă străină. Sigur, engleza ne e de mare folos, dar nu e întotdeauna suficientă. Și atunci, la ce bun să ne răzbunăm?

De ce să nu fim mai inteligenți decât atât și să profităm cât putem de profesorii pe care îi avem în școală? Și nu vorbesc aici strict despre limbile străine, ci și despre alte materii care ne vor fi de folos în viață, de la geografie la matematică, de la limba română la muzică.

E bine să gândim în perspectivă și să facem tot ce putem pentru a nu ne regreta deciziile mai târziu.
11. Stă în puterea noastră să ne simțim speciali de Crăciun - Jan 5, 2019 4:46:00 PM
Există un motiv pentru care sărbătorile de iarnă sunt atât de speciale. Și acesta nu este neapărat unul religios, ci unul care ține de esența umanului. Crăciunul ne face să ne gândim mai mult la oamenii de lângă noi. La familie, la prieteni, la cei care ne sunt dragi, dar și la cei aflați în nevoie, oameni pe care nu-i cunoaștem, dar ale căror povești ne impresionează.

Poate că nu ne așteptăm ca sărbătorile să fie perfecte. Poate că nu vom avea pe masă atâtea bunătăți câte ne-am dori, poate că vom primi un cadou mai sărăcăcios, poate că nu ne vom putea întâlni cu toți oamenii care ne sunt dragi. Dar stă în puterea noastră să facem sărbătorile frumoase. Să ne simțim speciali de Crăciun.

În primul rând, dacă dorim să cumpărăm cadouri, trebuie să le alegem bine. Ele nu trebuie să fie nici „chinezării”, lucruri ieftine și sclipitoare, dar care se strică a doua zi, și nici produse exagerat de scumpe. Nu prețul contează în primul rând atunci când primești un cadou, ci mesajul. De aceea, întotdeauna cel mai mare impact îl vor avea cadourile cu suflet. Lucruri realizate chiar de noi sau, dacă nu avem talent pentru așa ceva, lucruri cumpărate de la artiști sau meșteșugari. Obiecte unicat sau de serie mică, pentru care s-a muncit mult, pentru care cineva și-a pus creativitatea și talentul la muncă.

Poate că nu avem bani să cumpărăm cadouri pentru toți oamenii care ar merita asta. Sau poate că unii dintre ei sunt departe. Poate că unora le-am greșit peste an și am dori acum să le spunem o vorbă bună. E extrem de simplu să confecționăm felicitări de Crăciun, pe care să le scriem de mână.

În zilele noastre, aproape că nu se mai folosește scrisul de mână, însă el are un impact mult mai mare asupra cititorului decât o pagină imprimată. La fel ca obiectele cu suflet, și mesajele scrise de mână transmit o emoție, un sentiment, un mesaj puternic. Aveți nevoie doar de niște hârtie colorată, o foarfecă, niște lipici, un creion și ceva imaginație. Nu vă fie teamă dacă felicitările nu vă ies perfect, destinatarii cu siguranță vor fi impresionați de gestul vostru.

Dacă vreți să faceți ceva mai mult de sărbători, atunci va fi nevoie să ieșiți din casă. Mergeți la clubul pensionarilor și jucați o partidă de șah cu bătrânii de acolo. Sau stați de vorbă cu o bătrână care se simte singură. Lăsați-o să depene amintiri din tinerețe, s-ar putea să fiți uimiți de ceea ce are de spus. Și, cu siguranță, îi veți aduce o bucurie imensă.

Sau mergeți la adăpostul de animale al orașului. Jucați-vă cu câinii de acolo, duceți-le niște hrană uscată sau niște jucării vechi și faceți-le ziua mai frumoasă. Și, dacă credeți că veți putea îngriji un câine pentru câțiva ani de acum încolo, adoptați unul. Vă va fi recunoscător tot restul vieții.

Desigur că nu e suficient să facem fapte bune doar în preajma sărbătorilor. Trebuie să încercăm să aducem bucurie în lume pe tot parcursul anului. Însă acesta poate fi un început. Și veți vedea cât de bine vă veți simți după ce veți face măcar o faptă bună. Sentimentul e neprețuit.
12. Vom fi toată viața copiii părinților noștri - Dec 17, 2018 9:15:00 PM
Adolescența e perioada câd tinerii simt nevoia să își ia zborul, să își încerce propriile aripi și să vadă dacă sunt în stare să se descurce pe cont propriu. Zidul pe care îl pun între ei și părinți este resimțit ca dureros de către cei din urmă, și mulți părinți nu știu cum să reacționeze.

Țin minte că, atunci când eram adolescentă, cel mai mult mă enervau întrebările părinților care încercau să afle ce mai e cu viața mea. Aveam o grămadă de secrete față de ei și mi se părea normal să fie așa.

Mi-am amintit asta aseară, când eram la magazin și vorbeam cu mama la telefon. Când să închid, mi-a spus să nu mă culc prea tâziu și să mă odihnesc bine. I-am reproșat că mă dădăcește și am glumit spunându-i că vrea să mă bage în pat la 20,30 și să-mi ia tableta, ca unui copil. Și am râs amândouă. Dacă mi-ar fi făcut așa ceva în adolescență, cel mai probabil aș fi făcut o criză de nervi.
Adevărul e că rămânem toată viața copiii părinților noștri. Ei nu vor înceta niciodată să ne privească protector și să încerce să ne ajute.

Acum două seri, când m-am întors de la serviciu, am găsit în apartamentul unde locuiesc singură un brăduț foarte frumos. Era deja montat în suport și aștepta doar să fie împodobit. Apucasem să le spun părnților mei că aș vrea să mă ducă cu mașina lor până la marginea orașului, să îmi cumpăr un brad. Iar ei, în aceeași zi, mi-au făcut cadou unul. A fost cea mai frumoasă surpriză pe care mi-o puteau face de Crăciun. Și nu m-am bucurat atât că m-au scutit de o cheltuială, cât pentru sentimentul de siguranță, de protecție pe care mi l-au dat prin gestul lor.

La urma urmei, asta înseamnă familia. Siguranța că poți avea încredere în cei de lângă tine, și că ei vor încerca să te ajute în orice situație. Sigur, cu prietenii e la fel. Numai că relațiile de prietenie arareori durează o viață. Prietenii vin și pleacă. Însă familia rămâne. Asta încerca să îmi spună mama în adolescență, când făceam tot posibilul să îmi ignor familia și când îmi idolatrizam prietenii. Pe care în scurt timp, printr-un concurs de împrejurări, i-am pierdut.

De Crăciun, e cazul să fim mai blânzi. Să ne împăcăm cu noi înșine, cu părinții și cu prietenii noștri. Să ne gândim că, chiar dacă ne-au greșit, nici noi nu suntem perfecți și probabil că nu ne-am fi descurcat mult mai bine într-o situație similară.
13. Când de Crăciun facem mai mult rău decât bine - Dec 16, 2018 6:31:00 PM
Atunci când dorim să oferim un cadou de Crăciun cuiva drag, trebuie să cumpănim bine. Oamenii sunt adesea imprevizibili. S-ar putea ca darul ales de noi să nu fie cel mai potrivit și să nu îi placă celui căruia îl oferim. Și asta nu e o tragedie, atât timp cât este vorba despre o carte, un CD cu muzică sau o pereche de mănuși.

Dar ce te faci atunci când cadoul este însuflețit?

Citeam deunăzi o știre despre cum mai multe adăposturi de animale din Germania au interzis adopțiile în perioada Crăciunului. Adăposturile vor fi deschise pentru vizitare, însă adopțiile vor reîncepe de abia în luna ianuarie, după ce trece entuziasmul sărbătorilor.
De ce a fost necesară o astfel de măsură? Pentru că mulți au proasta idee de a face cadouri surpriză constând într-un animăluț. Fără a ști măcar dacă respectiva persoană își dorește un câine sau dacă este dispusă să îngrijească unul atâta timp cât el trăiește. Un câine are nevoie să îi aloci mult timp, să îl scoți la plimbare cel puțin de două ori pe zi, să îl periezi, să îl speli, să îi dai mâncare și apă, să îl duci la veterinar. Un câine nu rămâne veșnic ghemotocul de puf care îți topește inima atunci când îl vezi în adăpost, alături de mama lui.

În plus, și acesta a fost argumentul celor care au luat decizia întreruperii adopțiilor în perioada Crăciunului, un câine are sentimente. Adevărul este că numai cine nu a avut niciodată un câine nu știe asta. Câinii se atașează de stăpânii lor și suferă și atunci când aceștia lipsesc de acasă câteva ore. A fi abandonat este o tragedie la fel de mare pentru un câine cum este pentru un om. Iar oficialitățile din Germania au constatat că, imediat după sărbători, numărul câinilor aruncați pe străzi crește simțitor. Un semn clar că oferirea de căței în dar nu poate fi o idee bună.

De Crăciun, toți ne dorim să facem daruri drăguțe, originale, simpatice. Dar trebuie să ne gândim în primul rând dacă, prin alegerea noastră, nu facem mai mult rău decât bine. Nu avem voie să îi rănim pe cei din jur, chiar dacă aceștia sunt ființe cu patru picioare. Iar dacă vrem într-adevăr să oferim o bucurie unui patruped, atunci putem noi să adoptăm unul. Dar, ca să nu regretăm mai târziu, e mai bine să facem gestul acesta după sărbători.
14. Şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni implicaţi - Nov 11, 2018 10:31:00 AM
În ultimii ani, viaţa politică din România a consumat energii uluitoare. România “mereu surprinzătoare” ne determină să stăm cu ochii lipiţi de televizoare, să citim ştiri pe Internet de îndată ce ne deschidem ochii dimineaţa, să pierdem nopţi în faţa talk-show-urilor, să ne certăm cu vecinii, cu rudele, cu prietenii, să petrecem ore, zile întregi în stradă.

Imediat după Revoluţia din 1989, când presa şi-a câştigat libertatea, apetitul românilor pentru ziare a explodat. Cozile de la pâine şi lapte s-au mutat atunci la chioşcurile de ziare. Între timp, presa scrisă a falimentat în mare parte, dar pofta românilor de politică a rămas la fel de mare. Ne entuziasmăm, ne agităm, ne înflăcărăm, suferim dezamăgiri din cauza politicii mai mult decât din pricina dragostei. Şi totuşi, asta nu se vede la vot, unde absenteismul creşte constant.

În stradă, la proteste, merg destul de mulţi tineri. Întrebarea care se pune este dacă ar trebui tinerii să fie interesaţi de politică, sau nu. Îmi amintesc că, la o lună după ce am împlinit 18 ani, au avut loc alegeri prezidenţiale. Era în 1996. Eram atât de preocupată şi de entuziasmată de rezultatul alegerilor, încât m-am dus la şcoală cu o cheie atârnată de gât. Cheia era simbolul Convenţiei Democratice, un partid politic al cărui candidat la prezidenţiale era Emil Constantinescu.

Nu îmi amintesc să ni se fi predat la şcoală ceva util pentru a înţelege viaţa politică şi civică din România. Dar ştiu sigur că asta m-ar fi ajutat. Nu să se facă politică în şcoală, ci elevii să înveţe câteva noţiuni simple, elementare, despre stânga, dreapta şi centrul eşichierului politic, despre drepturile omului, despre extremism, populism şi naţionalism, despre dreptul de vot şi despre cât de greu a fost acesta câştigat de anumite categorii sociale. Poate că, ştiind lucrurile astea, tinerii nu ar mai spune “mă piş pe el de vot” şi ar conştientiza mai bine puterea de care dispun într-o democraţie.

Desigur, pentru ca lucrurile acestea să se întâmple, ar fi nevoie de voinţă politică şi de profesori dedicaţi. Sau, poate, doar de anumiţi oameni bine pregătiţi şi cu iniţiativă, cum este judecătorul Cristi Danileţ, cel care a conceput un manual de educaţie juridică. Acesta se predă deja în câteva licee din România şi cred că este un mare câştig pentru acei elevi. Chiar dacă ei nu vor deveni jurişti, avocaţi sau magistraţi, cunoaşterea câtorva elemente de bază ale dreptului le va fi utilă mai târziu, ca cetăţeni.

Iar şcoala ar trebui să pregătească cetăţeni adevăraţi, nu depozitari ai unor kilograme de informaţii inutile şi, de multe ori, depăşite.

15. Cârligul de la teatru - Nov 3, 2018 5:22:00 PM
Dacă acum aş fi adolescentă, mi-ar plăcea ca cineva să îmi deschidă ochii. Mi-ar plăcea ca la ore să nu discutăm doar despre ecuaţii, despre clişeisticul “ce vrea să spună poetul” sau despre prezentul continuu, ci şi despre lucrurile frumoase din jurul nostru. Adolescenţa este vârsta curiozităţii, vârsta la care descoperi lumea. Tinerii trebuie ajutaţi să se familiarizeze cu ceea ce face lumea mai frumoasă: arta. Arta se inspiră din realitate, o reinterpretează, o filtrează subiectiv, o judecă. Oferă o nouă perspectivă asupra lumii, o perspectivă îmbogăţită.

Dacă aş fi din nou adolescentă, aş încerca să profit la maximum de ceea ce îmi oferă oraşul în acest sens. Sigur, cei mai mulţi descoperă arta cea mare atunci când intră la facultate şi se mută temporar într-un oraş universitar, unde posibilităţile sunt altele. Acolo muzeele sunt mai multe şi mai mari, festivalurile de muzică, teatru şi film sunt mai numeroase, cinematografele aşişderea.

Dar nici Baia Mare nu e lipsită de atracţii. Avem cinci muzee, avem două cinematografe (da, ştiu, într-unul dintre ele condiţiile sunt jalnice, iar în celălalt nu rulează un anumit gen de filme), vom avea un festival de jazz, la toamnă, avem un festival de teatru. Nu e chiar rău.

Aseară am fost la teatru şi am văzut un spectacol foarte reuşit. Din repertoriul actual al Teatrului Municipal, pe locul întâi rămâne pentru mine „Edmond”, care a fost şi nominalizat la Premiile UNITER. Dar spectacolul pe care l-am văzut aseară, “Dragă doamnă profesoară”, se apropie de acesta ca valoare. E tot un spectacol în care joacă actori tineri, frumoşi şi energici, e un spectacol plin de tensiune, care are un ritm bun şi forţă. Pe un text de Ludmila Razumovskaia, în regia lui Andrei Măjeri, spectacolul spune povestea unor elevi aflaţi în pragul absolvirii liceului, care tocmai au susţinut examenul final la matematică, de care le depinde viitorul.

Cei patru elevi (Andrei Dinu, Denisa Blag, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu) o vizitează pe profesoara lor de matematică (Inna Andriucă) aparent pentru a o felicita de ziua ei de naştere. Lucrurile degenerează, însă,  căci elevii sunt disperaţi să obţină note mari la examen şi încearcă să le obţină prin forţă.

Fără să fie o comedie, spectacolul are multe replici haioase, iar jocul acorilor este la înălţime. L-aş recomanda tuturor profesorilor şi tuturor elevilor de liceu, pentru că este un adevărat studiu asupra prihologiei adolescenţilor. Vedem aici spiritul de gaşcă, vedem felul în care se dezvoltă viitorul adult malefic, cel care subjugă cu autoritatea lui personalităţile celor din jur, vedem cruzimea vârstei, dar şi sensibilitatea şi fragilitatea ei, vedem tentaţiile care o înconjoară, dar şi pericolele.

Prin astfel de spectacole, vii şi cutremurătoare, cred că tinerii ar putea fi atraşi înspre teatru, în particular şi înspre artă, în general.
16. Îmi doresc o lume de adolescenţi miopi - Oct 28, 2018 10:13:00 AM
În primii ani de liceu l-am descoperit pe Eliade. Sigur, tot atunci i-am descoperit şi pe Mihail Sebastian sau Emil Cioran, dar Mircea Eliade a avut asupra mea efectul cel mai puternic.
Dacă proza lui fantastică mi-a lăsat pentru toată viaţa gustul pentru acest tip de literatură, în schimb „Romanul adolescentului miop” a avut efecte concrete în viaţa mea de zi cu zi.

Această scriere parţial autobiografică mi-a zguduit mintea, făcându-mă să îl admir pe autor pentru dorinţa sa enormă de cunoaştere, pentru spiritul enciclopedic şi pentru voinţa de care a dat dovadă încă de la o vârstă fragedă. Citind despre felul în care Eliade îşi reducea, programatic, timpul de somn, pentru a aloca mai mult timp pentru lectură şi studiu, am devenit conştientă de faptul că îmi risipesc clipele şi orele mult prea iresponsabil.

Ce e drept, ieşeam foarte rar în oraş, cu colegii şi prietenii, pentru că părinţii mei îmi impuseseră o regulă: nu ieşi până când nu ţi-ai terminat temele. Iar eu aveam obiceiul să mă lălăi cu orele citind o lecţie, mai ales dacă materia nu îmi plăcea, şi uite aşa mă prindea noaptea cu tema neînvăţată.

E adevărat că aveam şi o modalitate mai utilă de a pierde vremea: îmi ascundeam cărţile de citit, cele care nu erau pentru şcoală, sub manuale, şi, în timp ce mă prefăceam că învăţ, călătoream cu mintea în epoci trecute şi prin tot felul de ţări exotice.

Dar cum vedeam că nu prea am spor la învăţat, am schimbat tactica. Am început să îmi reduc orele de somn, trezindu-mă dimineaţa foarte devreme. Tot mai devreme. După ce îmi fumam porţia de ţigări în baie şi îmi savuram cafeaua, învăţatul mergea mult mai bine. Pe atunci eram foarte ambiţioasă şi, chiar dacă îmi dădeam foarte bine seama că nu aveam nici pe departe nivelul de inteligenţă al lui Eliade, mă ambiţionam să îi calc pe urme şi mă vedeam cucerind lumea.

Simplul fapt că un adolescent român de 17 ani fusese în stare să scrie o carte atât de captivantă îmi dădea încredere că se poate. Mă făcea să cred că, chiar dacă adulţii mă tratau ca pe o mucoasă, aveam şi eu puterea să construiesc. Era nevoie doar de multă muncă, de efort susţinut, de somn cât mai puţin şi de lecturi cât mai multe.

Eliade a fost modelul meu în adolescenţă. Chiar şi azi mă gândesc la adolescentul Eliade cu multă căldură, ca la un prieten drag din tinereţe. La urma urmei, ne apropia nu doar defectul de vedere, ci şi spiritul de frondă. Astăzi, mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai mulţi adolescenţi miopi dornici să răzbată prin muncă şi la fel de pasionaţi de studiu.

Chiar dacă acel adolescent miop nu era nici pe departe perfect, el avea o scară a valorilor corectă.

Teama mea este ca această scară a valorilor din societate să nu se fi alterat în timp.
17. Animăluţele care ne alungă depresia - Oct 26, 2018 8:09:00 PM
În perioada adolescenţei, tinerii sunt mai predispuşi la depresii. Acestea pot surveni din diverse motive: probleme de integrare la şcoală, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, eşecuri în dragoste.
Părinţii (bunicii ori alţi adulţi care îi au în grijă) vor considera o provocare nevoia de a face faţă schimbărilor aduse de depresie în comportamentul tinerilor. Comunicarea cu aceştia va deveni dificilă, ei vor avea tendinţa să se izoleze, vor dormi foarte mult sau, din contră, vor avea insomnii, rezultatele de la şcoală vor fi mai proaste, vor apărea probleme de alimentaţie etc.

Bineînţeles, într-un astfel de caz este obligatoriu ca tînărul să fie văzut de un psiholog. Acesta îi va deschide calea spre găsirea unor soluţii sau, eventual, îi va recomanda să se adreseze unui psihiatru, pentru a primi medicaţia adecvată. Dar dincolo de asta, ceea ce pot face părinţii pentru a-l ajuta este un lucru relativ simplu.
Dacă ei au observat că tânărului îi plac animalele, îi pot aduce acestuia un câine. De preferinţă, nu cumpărat, ci adoptat de la adăpost. Tânărul va intra în rezonanţă cu suferinţa câinelui, abandonat de propriii stăpâni, iar între cei doi se va crea o legătură puternică.

Câinele va fi dat în grija tânărului, care va trebui să îl hrănească şi să îl scoată la plimbare cel puţin de două ori pe zi. Plimbările îi vor face bine tânărului, îl vor scoate din starea de izolare şi îi vor abate gândurile. În plus, aceste noi responsabilităţi îl vor face pe acesta să îşi dea seama că nu doar el are probleme, că nu este singur pe lume şi să se simtă iubit. Mai ales câinii care au fost vagabonzi se ataşează foarte uşor de cei care îi adoptă şi sunt, în general, extrem de iubitori.

Desigur, un astfel de procedeu nu se recomandă în cazul tinerilor care obişnuiesc să fie cruzi cu animalele. Dacă părinţii au observat astfel de comportamente, ar fi bine să nu rişte. Dar, în general, prezenţa unui animal îi face pe oameni mai deschişi, mai încrezători, mai comunicativi.

Desigur că animalul ales nu e obligatoriu să fie un câine, însă am sugerat asta pentru că un câine are nişte nevoi aparte. El trebuie scos la plimbare, ceea ce înseamnă un plus de exerciţiu fizic pentru stăpân, iar acesta este benefic din mai multe puncte de vedere. Însă chiar şi o pisică face minuni, iar torsul său atunci când este ţinută în braţe este un calmant de neînlocuit, o adevărată sursă de fericire.
18. Avem nevoie de cunoştinţe economice, ca să scoatem ţara din groapă - Oct 25, 2018 11:19:00 AM
Nu ştiu câţi elevi au absolvit în ultimii ani Colegiul Economic şi nici câţi dintre ei au studiat economia mai departe, la facultate. Dar ştiu că în România ar trebui să existe cât mai mulţi oameni care să aibă un bagaj minim de cunoştinţe de economie, pentru ca ţara aceasta să înceapă să meargă mai bine. Recunosc, nu am acordat atenţie acestui domeniu de la început.

Cât timp am fost elevă, nu mi s-a părut important. Literatura şi muzica ocupau un loc mult mai important în inima mea. Abia după ce am început să trăiesc pe propriile mele picioare, să urmăresc viaţa politică şi socială şi să votez, abia atunci mi-am dat seama cât de important este să poţi să înţelegi mecanismele economice. Nici acum nu mă pricep la asta. Dar urmăresc cu plăcere emisiunile TV, în care micile secrete ale funcţionării economiei sunt explicate pe înţelesul oamenilor obişnuiţi. Astfel de emisiuni, utile şi atractive, cred că sunt de mare folos, însă nu oricine le urmăreşte.

Dacă majoritatea românilor ar şti cu ce se mănâncă economia, nu şi-ar dori doar ca salariile să crească. Şi-ar da seama că o astfel de decizie nu e întotdeauna bună pentru noi, pentru oamenii simpli. Că, dacă doar salariile cresc, şi nu se iau alte măsuri pentru vitaminizarea economiei, inflaţia poate să crească, preţurile o pot lua razna, iar acei bani în plus la salariu vor dispărea imediat din buzunarele noastre. Am dat doar un exemplu simplu şi actual, dar desigur, capcanele sunt mult mai multe. Uneori, în urma alegerilor libere, la guvernare vine un partid. Să-i spunem partidul care dă.

El ia decizii prin care poporul primeşte anumite avantaje: bani în plus la salarii, sporuri, pensii etc. Cheltuieşte tot bugetul, ba se mai şi îndatorează, apoi, în urma unor nemulţumiri ale populaţiei, este îndepărtat de la guvernare. Vine un alt partid, partidul care ia. Pentru că toate aceste măsuri luate anterior nu pot fi susţinute şi economia riscă să intre în colaps, acest al doilea partid trebuie să ia nişte măsuri pentru a repara răul făcut. Aşa că taie salarii, sporuri, pensii. Apoi vin alegerile.

Ghiciţi cine le cîştigă! Desigur, partidul care a dat. Şi care va da din nou, cu riscul să pună economia pe butuci. Pentru că, uneori, nici cei care ne conduc nu prea au cunoştinţe economice. Sau poate că le au, dar nu îi interesează decât să câştige voturi. Iar cei care îi votează nu ştiu că salariile mari vin odată cu creşterea sănătoasă a economiei. Cu investiţiile.

Dar la noi, banii de investiţii sunt sacrificaţi mereu pentru a fi reorientaţi spre creşteri salariale. Mă tem că ne aflăm într-un cerc vicios. Din care am putea ieşi doar dacă populaţia ar începe să înţeleagă aceste mecanisme.


19. A fi diferit la liceu - Oct 15, 2018 7:56:00 PM
Am mai spus aici că adolescenţa este vârsta la care încercăm să ne afirmăm unicitatea. Este vârsta rebeliunii, la care căpătăm curajul de a spune că noi suntem altfel, suntem diferiţi.

Până la un punct, a fi diferit este perceput ca un lucru cool de către colegi. De la un punct încolo, cei diferiţi devin victimele bullyingului. Dar unde este situată acea limită fină dintre invidie şi ură, dintre a fi purtat pe braţe şi a fi scuipat în obraz?

Statistici precise privind numărul de victime ale bullyingului din şcolile din România sunt greu de făcut. Majoritatea victimelor refuză să recunoască, de frică să nu fie agresate mai rău. Se tem, uneori, chiar pentru viaţa lor. Însă persoanele puţin mai în vârstă, cele care au absolvit liceul şi chiar facultatea, recunosc, în anumite ocazii, că s-au confruntat cu violenţe în timpul şcolii, că au fost ameninţate, luate peste picior şi chiar agresate fizic. Este dificil pentru un elev să admită că este o victimă. Până la urmă, nici părinţii, nici profesorii şi nici paznicii şcolii nu îl pot apăra în fiecare minut, în fiecare secundă. La un moment dat, adolescentul va rămâne singur cu agresorul său, şi atunci câteva secunde vor fi de ajuns pentru a face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre starea de normalitate şi umilinţă.

Astfel de comportamente vor lăsa urme adânci asupra victimelor. Este posibil ca ele să rămână cu sechele pentru tot restul vieţii. Cu certitudine, îşi vor aminti mereu de perioada liceului cu durere, cu o strângere de inimă, cu frustrare.

Dar atât victimele, cât şi agresorii, şi mai ales cei care aleg să stea pe margine, fără a interveni, trebuie să ţină minte un lucru: viitorul este al celor care ies din rând. În viaţă vor reuşi mereu cei care au curajul să rişte, şi nu cei care vor fi conformişti, din lipsă de imaginaţie sau de frica „gurii lumii”.

Aceştia din urmă se vor confunda mereu cu marea masă, în timp ce nonconformiştii vor fi vârfurile societăţii. Iar un astfel de gând, apărut atunci când trebuie, poate face victimele să meargă mai departe. Le poate da curajul de a continua, încrederea că sunt oameni valoroşi, care au ceva de spus, care merită să fie apreciaţi şi respectaţi.

Uneori, liceul e un iad. O junglă. Iar a-l frecventa e primul contact cu opinia publică. Cu societatea prea curioasă, prea băgăreaţă, şi care are o părere despre orice. Un fel de sat tradiţional, unde fiecare ştie ce fac toţi ceilalţi.

Uneori, tot ce vor adolescenţii e o gură de aer proaspăt. Şi puţină încredere.
20. Despre vocile tinere ale României - Oct 14, 2018 8:18:00 PM
Sunt o fană a emisiunii Vocea României, difuzată de ProTV. Îmi place să urmăresc episoadele, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mă uit la sezoane de la început, ci aştept până când se mai încinge atmosfera. Dincolo de antrenori (unii îmi plac, alţii nu), apreciez competiţia dreaptă, vocile bune şi melodiile de multe ori bine alese.

A propos de antrenori, mie îmi place Tudor Chirilă. Îl apreciez ca artist, dar dincolo de asta, mi se pare de departe cel mai educat antrenor de la Vocea României. El are întotdeauna discursurile cel mai bine articulate, argumentate şi convingătoare. Plus că apreciez rock-ul (şi jazz-ul) mai presus de pop sau raggae, iar Tudor se pricepe la rock cel mai bine. Dar acest articol nu este nicidecum o pledoarie pentru Tudor Chirilă. La urma urmei, fiecare cu ce-i (cine-i) place.

Dar Vocea României este o rampă de lansare pentru diversele talente. În ultimul timp, mi se pare că apar tot mai mulţi concurenţi foarte tineri, de 15, 16, 17 ani. Mi se pare un gest de mare curaj din partea lor. Iar cel mai mare avantaj cred că este faptul că ei concurează cot la cot cu solişti mai în vârstă, mai experimentaţi, poate mai educaţi decât ei. Iar în competiţia aceasta contează doar talentul şi munca depusă pentru cultivarea ei.

Aceşti tineri vin aici, în competiţie, şi apar pe scenă singuri, fără părinţi şi fără prieteni. Cântă, răspund la întrebări, sunt cântăriţi, evaluaţi, judecaţi. Pentru cei mai mulţi nu e prima scenă pe care apar, însă aceasta este o competiţie de cel mai înalt nivel. Antrenorii sunt binecunoscuţi, sunt buni în branşa lor, uneori sunt ironici, dificili, se mai ceartă între ei, se mai înţeapă. Ca tânăr concurent, trebuie să ai multă stăpânire de sine şi încredere în forţele proprii pentru a reuşi.

Uneori, ei reuşesc, alteori nu. Nici măcar nu pot plânge atunci, pe loc, pentru că sunt filmaţi, pentru că li se pun întrebări, pentru că li se răsuceşte cuţitul în rană. Vor plânge, cu siguranţă, mai târziu. De supărare sau de fericire.

Dar ceea ce vreau să spun este că acest concurs este o lecţie pentru cei care participă la el. O lecţie despre fairplay, despre talent, despre viaţă. Iar pentru tinerii care privesc competiţia de acasă, ea poate fi de asemenea o lecţie. Despre unde se poate ajunge atunci când ai mult talent şi când munceşti pe măsură. Şi nu doar în muzică, în orice domeniu. Este, de asemenea, o lecţie despre muzica bună. Despre cum trebuie cântată şi ascultată ea.
21. Este o măsură în toate - Oct 5, 2018 1:38:00 PM
Când eram copil, alcoolul nu mă atrăgea. Cu o singură excepţie: vişinele din vişinată. De la ele nu mă puteam abţine, şi mama trebuia să îmi spună „stop” când vedea că grămăjoara de sâmburi a crescut cam mare.

Când am ajuns adolescent, părinţii mei au început să mă servească şi pe mine cu băutură. Un deget de vin sau o jumătate de pahar de bere. Să-mi potolească curiozitatea. Se gândeau că, dacă beau puţin cu ei, nu voi mai fi tentat să exagerez cu băutura atunci când mă voi afla în compania prietenilor mei. În mare, au avut dreptate.

Când eşti adolescent, nimic nu e mai important decât gaşca ta. Familia cade pe locul al doilea, după prieteni. Nu îţi doreşti nimic mai mult decât să fii ca ei. Constaţi că unii sunt mai liberi decât tine, că au voie să stea mai mult în oraş, că nu sunt atât de strict supravegheaţi de părinţi. Şi suferi. Tot ei, prietenii, te cheamă la terase, în baruri, sau la concerte în aer liber. Îşi aprind ţigările, îşi iau câte ceva de băut, căci vor să se simtă bine. Tu nu ai vrea să bei, dar îi vezi pe ei şi nu doreşti să faci opinie separată. Nu doreşti să fii exclus din grup, să fii catalogat drept un papă-lapte, să fii luat peste picior.

Şi atunci îţi cumperi o bere. De ochii lumii. Pe care poţi să o bei una-două, sau din care poţi să bei seara întreagă. E opţiunea ta. E conştiinţa ta. Dar nu doar atât. Tu ştii că, mai târziu, va trebui să te întorci acasă. Ştii că mama va fi trează şi va observa dacă tu mergi drept sau pe şapte cărări. Ştii că te va săruta de noapte bună şi că îţi va simţi mirosul. Şi nu vrei să o dezamăgeşti.

Am trecut prin toate astea. Şi, mai mult, am învăţat că, de fiecare dată când eu beau prea mult, există în preajma mea o persoană care rămâne trează. Şi care, a doua zi, le povesteşte tuturor despre cum m-am comportat eu. Lucruri pe care eu nici măcar nu mi le amintesc.

Mai e şi o altă situaţie. Atunci când la petrecere apare şi ea, fata frumoasă din clasa vecină, cu care mă privesc în ochi atunci când ne întâlnim pe coridoare. Totul durează de câteva săptmâni şi eu simt că nu mai pot. Dar în seara asta a venit momentul. Îi voi spune ce simt. Numai că, atunci când o văd, simt cum picioarele mi se înmoaie, cum inima îmi bate nebuneşte şi cum respiraţia mi se taie. În cazul acesta, medicul recomandă 50 ml de votcă cu suc de mere sau portocale, dar nu mai mult.

Niciunei fete nu îi place ca alesul ei să îi declare dragostea cu limba împleticită şi ochii rătăciţi.

Şi, în plus, alcoolul dăunează grav sănătăţii.
22. Muzică şi libertate - Sep 10, 2018 4:57:00 PM
Nu prea ştiu ce muzică ascultă adolescenţii de azi. Cu siguranţă, nu jazz. De curând am participat la un eveniment muzical cu adevărat de calitate, cum arareori se întâmplă în Baia Mare – North West Fest, un festival internaţional de jazz ajuns la a treia ediţie, şi am văzut prea puţini adolescenţi în public. Mai bine spus, mai deloc.

Pe vremea mea, adolescenţii se împărţeau în câteva categorii: metalişti şi depechişti. Mai erau şi cei care ascultau pop – probabil, majoritatea – şi cei care ascultau rock vechi, adică hippioţii. Opţiunea muzicală a cuiva era atât de importantă, încât pe baza ei se sudau prietenii, se alegeau garderobe, se împodobeau ghiozdane şi se decorau dormitoare. Bănuiesc că gustul muzical este la fel de important pentru un adolescent şi în ziua de azi. Şi este, ca şi atunci, exclusivist. Adică, dacă te declari hippiot, ferească sfântul să asculţi muzică pop sau Depeche Mode sau muzică electronică. Te-ai compromite pentru întreaga viaţă! 

Ei, eu fiind aşa, mai  trecută prin viaţă, am învăţat că aceasta este o atitudine păguboasă. Fiecare gen muzical are, până la urmă, bucăţi muzicale de calitate, care merită cunoscute şi apreciate. Asta ţine de cultura muzicală a fiecăruia, înseamnă a avea o minte deschisă, a fi curios, a căuta să înveţi, să afli, să te dezvolţi. Este, aşadar, un atribut al inteligenţei.

Am apreciat întotdeauna că jazz-ul este cel mai liber gen muzical. Un gen care este bazat pe improvizaţie, iar improvizaţia cere talent, inteligenţă şi prezenţă de spirit. Jazz-ul se cântă, de obicei, fără partitură, dar de multe ori presupune cunoaşterea în detaliu a unor bucăţi muzicale aparţinând altor genuri muzicale, precum folclor sau muzica clasică, bucăţi care pot fi preluate şi reinterpretate.
Zilele trecute, participând la North West Fest, mi-am amintit cum, în liceu, aveam nişte colegi foarte talentaţi, care, de altfel, continuă să cânte şi în ziua de azi. O colegă dintr-o clasă paralelă venea după-amiaza în barul de lângă liceu şi, împreună cu alţi doi colegi chitarişti, cântau jazz. A fost atât de mare bucuria de a-i asculta, atât de deschisă acea fereastră spre libertate, încât nu am uitat acele momente nici până în ziua de azi.

Astăzi nu mai sunt închisă într-un liceu cu garduri înalte şi paznic la uşă, dar mă bucur la fel de mult când aud oameni talentaţi cântând. Uneori, talentul îi face să trăiască atât de profund muzica, încât să transmită propriile emoţii publicului, creînd o stare de frenezie, de bucurie. Am văzut oameni cu părul alb ţopăind, i-am văzut fremătând în scaune, i-am auzit ţipând şi fluierând, şi atunci mi-am dat seama că jazz-ul nu are vârstă.
23. Alexandru Tănase, CITR: O economie sănătoasă are nevoie de antreprenori locali - Sep 8, 2018 1:11:00 PM
Cât la sută din antreprenorii care au avut un business eșuat au pornit unul nou, se întreabă Alexandru Tănase, managing partener CITR pe regiunea Transilvania?

Și tot el răspunde: „Datele arată că 92% dintre cei care eșuează în afaceri se opresc, nu mai au curajul să încerce din nou. În România, eșecul antreprenorial este privit ca pe o sentință pe viață”, subliniază reprezentantul CITR, atrăgând atenția asupra faptului că trebuie acordată o a doua șansă celor care dau rateuri în primă fază.

Continuarea articolului, aici: http://www.capital.ro/alexandru-tanase-citr-o-economie-sanatoasa.html
24. Educaţia financiară începe la vârste mici - Sep 8, 2018 11:19:00 AM
Nepotul meu, care are 13 ani, spală vasele acasă. Nu o face dezinteresat, primeşte, de fiecare dată, o sumă de bani în schimb. Cu banii strânşi astfel, şi cu un ajutor din partea părinţilor, şi-a cumpărat de curând consolă.

Celălalt nepot al meu, care are 8 ani, a primit, la vizita lui în România, o monedă de 10 ani. Nu aţi văzut om mai fericit! Fiind atât de mic şi trăind în Franţa, nu are idee despre valoarea leilor, aşa că i s-a părut că s-a îmbogăţit brusc. La un moment dat, fiind ocupat cu ceva, mi-a dat moneda să i-o păstrez. Când i-am înapoiat-o, am mai adăugat 10 bani, explicându-i că băncile oferă întotdeauna dobândă.

Simţul afacerilor de deprinde de mic. Şi, chiar dacă primul exemplu poate fi privit şi dintr-o altă perspectivă (mama lui nu primeşte niciodată bani când spală vasele), cred că şi aceasta este o formă de educaţie pentru viaţă. Aş vrea să le spun nepoţilor mei că cel mai mult în afaceri contează oamenii. Relaţia cu ei. În primul rând cu clienţii, pentru că de ei îţi depinde afacerea. Apoi, relaţia cu angajaţii. Dar şi calitatea lor, atât profesională, cât şi umană. Şi, desigur, relaţia cu partenerii de afaceri, cu furnizorii etc.

De vreo 10 ani merg la aceeaşi coafeză. I-am oferit, de fiecare dată, un bacşiş generos, tocmai în ideea în care doream să îmi păstrez bunele relaţii cu ea, să îmi permit să îi cer să mă programeze într-un timp scurt, să nu mă ţină să aştept după alţi clienţi etc. Să avem, cum s-ar spune, o relaţie civilizată. De curând, s-a purtat urât cu o prietenă a mea, pe care am trimis-o la ea să se tundă.

Vorbisem cu coafeza înainte, ştia despre cine era vorba, îi făcusem o programare de comun acord. Apoi, coafeza a dorit să schimbe ora programării, dar prietena mea nu a putut să se conformeze. Aşa că a mers tot la ora stabilită. Coafeza a făcut o criză de nervi şi s-a purtat urât cu prietena mea. În concluzie, ca să nu mă lungesc, după 10 ani îmi voi schimba coafeza. Acesta este doar un exemplu despre cum nu se fac afacerile. Şi despre cum nu trebuie să te porţi cu clienţii, mai ales cu cei vechi, care s-au dovedit fideli.

Habar nu am ce vor face nepoţii mei după ce vor creşte. Nu ştiu spre ce domenii se vor îndrepta, nu am nici cea mai vagă idee. Cert este că educaţia financiară este absolut necesară pentru a te putea descurca în lumea de azi, indiferent în ce domeniu profesezi. Şi ea începe, cel mai bine, de la vârste fragede.
25. Prioritatea nr. 1: limbile străine - Sep 6, 2018 3:56:00 PM

Nicio materie care se învaţă în liceu nu mi se pare mai importantă decât limbile străine. Chiar dacă atunci, în adolescenţă, nu le acordăm foarte multă importanţă - pentru că materiile de parcurs sunt multe, pentru că suntem obosiţi şi pentru că, poate, avem prea puţine ocazii de a vorbi efectiv în limbile străine studiate, vine o vreme când ajungi fie să te feliciţi, fie să îţi pară rău pentru atitudinea pe care ai avut-o în liceu. Într-o lume în care circulaţia oamenilor este tot mai liberă, în care ne petrecem tot mai multe concedii în străinătate, în care luăm zilnic contact cu produse artistice realizate în alte ţări, cum sunt muzica sau filmele, este vital să cunoaştem bine cel puţin o limbă străină.
La engleză am învăţat întotdeauna. Mi-a plăcut, plus că era mult mai simplu, auzind cuvinte englezeşti cântate într-o mulţime de piese muzicale, rostite în filme sau în emisiuni TV străine. E cu totul altceva când auzi vorbindu-se limba pe care o studiezi: ea îţi apare dintr-o dată vie, colorată, cu sens.
Dar limba principală pe care am studiat-o începând cu clasa a cincea a fost rusa. Era anul când s-a întâmplat revoluţia din 1989, ultimul an în care se crea o clasă care să aibă rusa ca limbă principală. Am avut o profesoară care parcă era ruptă din manualul de rusă, o figură sovietică tipică de tovarăşă 50+, coafată vintage, mieroasă şi plictisitoare. Asta, plus ura faţă de poporul rus şi comunismul său, m-au făcut să nu învăţ limba şi, până în ziua de azi, mai ştiu doar să citesc literele chirilice (dar trebuie să mă chinui puţin). Ceea ce a fost, cu siguranţă, o atitudine greşită, pentru că orice limbă învăţată e un atu câştigat. Însă, cel puţin pentru mine, figura profesorului a fost mereu foarte importantă: dacă nu mi-a plăcut profesorul, nu mi-a plăcut nici materia pe care o preda.
În clasa a XI-a m-am mutat la un alt liceu, unde nu se preda rusă. A trebuit să învăţ, într-o vacanţă de vară, ceea ce se preda în cinci ani de franceză. Am luat ore în particular şi am învăţat. La liceu, însă, am dat peste o profesoară-statuie, care nu ne zâmbea niciodată, nu ne întreba de sănătate, ci, la începutul orei, trântea pe cele două table exerciţii, pe care le rezolvam până când suna clopoţelul. Mai târziu am aflat că doamna era, de altfel, o persoană plăcută, doar că nu-i plăcea profesia ei. Iar asta se vedea, şi încă cum! Aşa că, în doi ani de liceu, am cam uitat tot ce învăţasem în particular în vacanţa aceea de vară.
Acum nu regret nimic mai mult decât că am fugit de la orele de franceză. Din fericire, există cursuri, chiar gratuite, pentru cei care vor să se pună la punct cu limbile străine. Eu am început un curs de franceză la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, ţinut chiar de o domnişoară din Franţa, voluntar Team For Youth. Deocamdată suntem la început de drum, dar cred că va fi bine.
Aşa că nu uitaţi să învăţaţi limbi străine, să călătoriţi şi să căutaţi ocazii de a vorbi cu străini. Veţi avea parte, cu siguranţă, de experienţe frumoase şi de neuitat.